La un ceai cald

La un ceai cald


Arta ceaiul este un domeniu vast, în care cultura şi ritualul întâlnesc medicina. Ceaiul, nu infuzia diverselor alte plante, se obţine din planta numită Camellia sinensis, aceasta, în funcţie de gradul de oxidare poate da naştere ceaiului negru, oolong, verde sau alb. Printre substanţele cele mai cunoscute care se găsesc în ceaşca cu ceai, se numără o serie de uleiuri volatile şi teină (prezentă de altfel şi în celebra cafea).

Drumul lung al ceaiului

După cum bănuiaţi sau ştiaţi deja, ceaiul vine de undeva din sud-estul Asiei. Aici, el era la început folosit nu numai la prepararea băuturilor, ci şi a mâncărurilor. Având în vedere popularitatea de care se bucură, ceaiului i-au fost atribuite multe legende. Una dintre acestea spune că Bodhidharma, fondatorul şcolii Zen, veghease 9 ani în faţa unui zid, meditând. La un moment dat, adormise şi, drept pedeapsă, îşi tăiase pleoapele care căzute pe pământ, au prins rădăcini şi s-au transformat în plante de ceai.
În multe morminte regale din China au fost descoperite vase speciale folosite la prepararea acestei băuturi şi multe alte vestigii dovedesc popularitatea lui pe teritoriul Japoniei şi al Indiei.
Europa s-a bucurat târziu de gustul şi calităţile tămăduitoare ale ceaiului. Se pare că abia la începutul secolului al XVII-lea a ajuns pe bătrânul continent primul transport cu această marfă, pe atunci destul de exotică. Destinaţia? Amsterdam. Cum vă puteaţi închipui, doar nobilii aveau privilegiul unei căni cu ceai.
Cât despre Anglia, trebuie să ştiţi că aici, începutul “tradiţiei” se datorează mariajului dintre Carol al II-lea şi prinţesa Ecaterina de Braganza a Portugaliei. Aceasta din urmă a adus acest obicei în ţara în care astăzi ora 5, micul dejun şi conversaţiile nu trec fără o ceaşcă cu ceai.

Până să ajungă în ceşti, înainte de a vă mai turna o porţie, haideţi să spunem câteva cuvinte despre drumul unei frunze de ceai până în ceaşcă. Ceaiului îi priesc solurile acide, cu humus şi zonele tropicale, sub-tropicale, adică ţări asiatice precum China, Indonezia, Bangladesh, Taiwan, Vietnam. În America Latină, mari producători sunt Brazilia şi Argentina, iar în Africa: Kenya, Insulele Mauritius şi Camerun, să nu uităm de Iran şi Turcia. Un ceai de bună calitate se obţine la altitudini de peste 1300 m, pe pante care permit scurgerea apei. Se culeg frunzele sau mugurii, în funcţie de soi. Există „culegătoare” în Asia şi „culegători” în Africa.
Interesant este căci toate tipurile de ceai provin de la aceeaşi plantă. Diferenţa o face „prelucrarea”. Imediat după ce este cules, ceaiul începe în mod natural să se usuce, să se oxideze. Aşa se face că substanţa numită clorofilă se descompune treptat în taninuri, este momentul în care frunzele încep să se înnegrească. Oprirea acestui proces este esenţială şi vitală pentru calitatea ceaiului, iar acest lucru se realizează prin expunerea la temperaturi ridicate. Acum aroma este dezvoltată, urmează sortarea, ambalarea şi uneori învechirea. Fiecare dintre aceste procese trebuie realizat cu migală, în ciuda simplităţii. Cel mai puţin prelucrat tip de ceai, dar şi cel mai scump este cel alb (obţinut din muguri). La antipod se află ceaiul negru şi pu-erh, pentru obţinerea cărora este necesar un timp îndelungat de oxidare şi prelucrare.

Proprietăţile tămăduitoare ale ceaiului nu sunt un secret. În afară de îmbunătăţirea imunităţii, acesta scade nivelul de colesterol, previne cancerul de sân, de plămâni şi de colon, contracarează unele din „pagubele” pe care fumatul le provoacă în organism. Tot ceaiul, consumat cu regularitate, îmbunătăţeşte metabolismul, întăreşte oasele, reglează nivelul de glicemie în corp şi previne un număr destul de important de boli cardio-vasculare.
Nu vă turnaţi lapte în ceai. Deşi acesta este un obicei „foarte englezesc”, se pare că anumite reacţii chimice între compuşii celor două lichide neutralizează efectele anticancerigene, blocând substanţele antioxidante din miraculoasa infuzie.

Ana-Maria Radu

Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Categorii: Articole.

2 raspunsuri la Flinstones şi o porţie de pop-corn

  1. Lora a spus:

    “Carnea – una dintre cele mai populare reţete cu carne este “gebratten”, un amestec de carne parţial prăjită, zahăr, frunze de dafin, piper, struguri, smântână, …” – nu exista la trditia evreiasca amestecatul carnii cu lactatele – se imbolnaveste si ficatul si 1data cu el cade si stomacul bolnav de ulcer! ;)

  2. Asterisc a spus:

    Felicitari, o bucatarie inedita, plina de mister, Multumim.

Exprimați-vă opinia

*