1 lingură de istorie în supa de cartofi

1 lingură de istorie în supa de cartofi


statuie(complexitate: redusă

timp de preparare: câteva zeci de mii de ani)

Ingrediente:

1 kg cartofi
3 cepe
2-3 morcovi
70 g unt
50 ml ulei
50 g pătrunjel verde tocat
1 foaie dafin
sare, piper

Preparare:

Se curăţă legumele, se înăbuşă, se adaugă, se taie, se condimentează, se garnisesc, se servesc…
Toată lumea ştie reţeta de supă de cartofi, una dintre cele mai simple din lume, dar puţini dintre noi ne luăm răgazul să o gustăm şi altfel, nu doar cu papilele gustative.
Nu, nu este la mijloc nicio descoperire şi niciun aforism pretenţios, ci doar o lingură de istorie din acest preparat banal, ieftin şi cu puţin noroc… gustos!
Se iau cartofii („Solanum tuberosum tuberosum”) din America Latină, aproximativ din zona Anzilor, unde înainte de debarcarea lui Columb, aici creşteau în voie peste 200 de specii. Cultivat în Chile de peste 10 mii de ani, cartoful a fost primit cu mirare în 1536, când a poposit, în sfârşit, pe continentul european. A călătorit apoi prin toate colţurile acestuia şi s-a împământenit rapid ca mâncare de bază a multor comunităţi. Nu a trecut însă mult şi simplul cartof s-a şi îmbolnăvit de mană („Phytophthora infestans”) şi prădători, datoraţi în principal lipsei de diversitate genetică. În 1845 această „epidemie” a stat la baza Marii Foamete din Irlanda!
Se curăţă ceapa - venită din stepele actualului teritoriu al Afganistanului (Asia centrală şi de vest), se cultivă de 5 milenii pe post de condiment şi plantă medicinală şi se oferă zeilor egipteni ca ofrandă. Se foloseşte ca „salariu” pentru muncitorii care au construit piramidele şi ca plată ritualică la intrarea în rai (ex. mormântul lui Tutankhamon, unde au fost găsite resturi de ceapă). Se dă romanilor ca şi aliment de bază şi se atribuie acestora meritul de a o răspândi sub numele de „cepula” în toate teritoriile ocupate. Şi în Dacia!
Tot o ceapă se leagă la gât, pe post de amuletă împotriva uneia dintre bolile care au bântuit Evul Mediu, ciuma. Se poate şi plânge de la ceapă: datorită enzimei „Alliinase” şi a unui aminoacid cu sulf Aminoacid (Iso-Alliin) şi Propanthial-S-Oxid care provoacă lăcrimarea!
Dar mai întâi se încinge uleiul. „Oleum”, de provenienţă vegetală, insolubil în apă, un amestec de acid gras şi de trigliceride fluide. Uleiul, desigur nu atât de rafinat cum îl ştim noi, a fost folosit din cele mai vechi timpuri în cadrul ritalurilor religioase sau ca şi produs medicinal; ceva mai târziu a ajuns în mâncare sau în candele!
Primele menţiuni despre folosirea lui ne parvin de la unul dintre cei mai de seamă istorici ai tuturor timpurilor, Herodot, dar şi din Biblie, unde este descris ca intrând în compoziţia zidurilor Babilonului. În vechea Grecie, uleiul (de măsline) era numit „aur lichid” şi ungea atleţii, trupurile sfinţilor şi împăraţii.
… şi untul. Descoperit din greşeală, când vreo gospodină a agitat prea mult smântâna, untul vine din Mesopotamia mileniului 9 î.Hr. Prima metodă popularizată de obţinere a acestui produs, care mai este practicată şi astăzi în Africa, presupune ca laptele să fie pus într-o piele de capră, umflată cu aer, agăţată în copac şi bătută până ce laptele se separă în unt şi zer.
Să ştiţi însă că la început, untul nu s-a bucurat de o popularitate prea mare printre civilizaţiile mediteraneene, grecii şi romanii, care asociau acest aliment cu barbarii şi cărora, de altfel, nici nu le era prea la îndemână să îl conserve, datorită climei. Unii autori greci numeau tracii “boutyrophagoi”, adică “mâncători de unt”, şi recunosc untului, “cel mai fin preparat barbar”, cu multe proprietăţi medicale.
Morcovii se taie rondele. După ce zeci de mii de ani au fost consumaţi în stare „sălbatică”, morcovii au ajuns să fie cultivaţi abia prin anii 3000 î.Hr., în centrul Asiei. Egiptenii îi puneau în sarcofagele faraonilor, iar babilonienii îi presărau printre plantele aromatice din grădinile regale. Mai târziu, au fost popularizaţi de negustorii arabi în Africa, în restul Asiei şi în unele ţări ale Europei „vizitate” de mauri.
Romanii considerau că această plantă este afrodiziac, o numeau „philtron”, adică filtru al dragostei, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi şi o găteau în sos de ulei de măsline, chimen şi vin.
O „ploaie” de pătrunjel, plantă originară în zona Mediteranei de est, popularizată în Evul Mediu mai ales în nordul Europei, unde pentru început avea doar rolul de a împodobi grădinile mănăstirilor şi ale castelelor înaltei societăţi.
Piper după gust. Vă imaginaţi că odată banalul condiment valora mai mult decât aurul? Vă imaginaţi că mai demult puteai plăti şi mitui cu piper? Şi vă vine să credeţi că însăşi America şi toată Lumea Nouă a fost descoperită de navigatorii în căutare de piper şi alte condimente? Nu goana după pietre preţioase, nici setea de bani nu au fost motivul atâtor descoperiri şi colonizări, ci piperul!
Acesta vine, după cum poate ştiaţi deja, din sud-vestul Indiei, din pădurile de pe coasta Malabar şi a fost popularizat în bazinul Mediteranei de fenicieni şi de negustorii arabi. De atunci, piperul a devenit un „must have” culinar, a îmbogăţit oameni şi a intrat în cele mai neaşteptate reţete, de la supe la ciocolată.
Te iubesc ca sarea în bucate! S-ar spune că primele alimente sărate consumate de om au fost plantele din apropierea oceanelor, a mărilor şi a lacurilor sărate. Prinzându-i gustul, strămoşii noştri au început, pe la începutul epocii bronzului, să usuce la soare apă de mare, pentru a obţine nelipsitul condiment. Au urmat minele de sare, îmbogăţirile şi taxele de pe urma ei, etc.
„Pâine şi sare” era la romani simbolul unui trai decent, dar şi al ospitalităţii.
Denumirea sării derivă în mai multe limbi de la cuvântul indo-european “sal(d)”, adică “nerafinat”… şi despre sare s-ar mai putea zice o mie de lucruri, bune şi rele: „excesul de sare dăunează”. Dar nu este timp, pentru că, iată, supa clocoteşte şi trebuie asezonată imediat!
Fiecare ingredient are în spate o istorie cu peripeţii, o poveste aflată de multe ori sub semnul întâmplării. Banalitatea în care multe dintre ele au căzut înseamnă uitare!
Şi acum să ne întoarcem la amestecul de America şi Asia, la preţiosul piper şi la sacrul ulei, reunite în 30 de minute într-un bol cu supă…
Poftă bună să aveţi!

Ana-Maria Radu

Taguri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Categorii: Articole.

2 raspunsuri la Flinstones şi o porţie de pop-corn

  1. Lora a spus:

    “Carnea – una dintre cele mai populare reţete cu carne este “gebratten”, un amestec de carne parţial prăjită, zahăr, frunze de dafin, piper, struguri, smântână, …” – nu exista la trditia evreiasca amestecatul carnii cu lactatele – se imbolnaveste si ficatul si 1data cu el cade si stomacul bolnav de ulcer! ;)

  2. Asterisc a spus:

    Felicitari, o bucatarie inedita, plina de mister, Multumim.

Exprimați-vă opinia

*